SCURT PE ZECE

Pentru că, deși am boscorodit aproape zilnic, vorbind de unul singur sau, mai rar, cu soția prin casă și certându-mă aprig, zgomotos și, foarte probabil, alarmant pentru vecini cu televizorul (mai ales că pe acesta îl țin de obicei cu sonorul în surdină sau chiar îl ascult la căști, din camere aleatorii, în care nu se află, gen baia sau bucătăria), n-am mai scris de foarte multă vreme, așa că s-au adunat o grămadă de subiecte, o să le tratez cam de-a valma, pe puncte, cum obișnuiesc (nu doar) în astfel de situații, fiindcă altfel ar ieși măcar vreo duzină de articole, întinse, dacă le-aș posta zilnic, până pe la primăvară, când unele dintre teme vor fi fost de mult uitate, reversul medaliei fiind că acum va ieși probabil un text cât o jumătate întreagă de ditamai romanul.

1. Unul dintre cele mai caraghios de neimportante, dar intense și, cumva, la vremea lui, arzătoare a fost scandalul prilejuit de faptul că Paula Seling s-a adresat, ca invitată la finala națională a concursului Eurovision din Moldova, publicului cu un termen de proveniență rusească, cu conotații... de toate felurile, inclusiv unele, cică, ironice, dar care, în mod absolut vădit pentru orice ființă cât de cât alfabetizată funcțional și în ciuda unor păreri altfel perfect avizate, de moldoveni refugiați definitiv în patria-mumă și pe lista mea de prieteni de pe Facebook, în accepțiunea ei avea încărcături pozitive (un soi de „felicitări!”), dat fiind că și până atunci fusese extrem de politicoasă și chiar călduroasă față de gazde, ceea ce mă face să mă întreb (evident retoric, pentru că de fapt n-am nicio îndoială) ce gâlceavă ar izbucni dacă, vreodată, un invitat de seamă pe scena vreunui festival sau concert de la noi, gen, să zicem, André Rieu (că tot pare la modă, n-am înțeles de ce) sau unul de-ăla de pe la Untold, s-ar adresa mulțimii, vrând să fie simpatic, „de gașcă”, cu o expresie de genul „Mișto concert, București/Cluj!”, când cohorte de puriști și megaspecialiști în lingvistică se vor strădui să ne convingă că, practic, ne-a făcut țigani, dată fiind etimologia termenului. Mai mult chiar n-are rost să comentez, fiindcă, la fel ca oricând, cei suficient de inteligenți au înțeles pe deplin ce vreau să spun, iar pentru cei... insuficient, n-aș putea să explic pe înțelesul lor nici până mâine-dimineață. #miștoțarăpăcatcăelocuită

2. În chestiunea organizației inventate peste noapte de Donald Trump, „Consiliul Păcii” (?!), în care i-a invitat într-o zi de luni pe liderii de țări să se alăture în ziua următoare de miercuri, am să folosesc tot o analogie (procedeu la care o să mai tot apelez, pentru că mi se pare ușor de înțeles și pentru cei mai... insuficient..., de care vorbeam mai sus), fiindcă e ca și cum eu m-aș duce acum la vecina mea de la etajul șase (care chiar e drăguță și singurică, dar putea să fie și doar drăguță și de-a dreptul măritată și cu cinci copii), pe care, e adevărat, o știu (și mă știe) de vreo douăzeci de ani, că ne mai întâlnim la lift și pe la ședințele de bloc, și poate am și schimbat în total cam tot atâtea  vorbe, gen „bună ziua!”, „bună seara!”, „sunteți de acord să înlocuim clanța de la ușa de jos cu banii din fondul de rulment al asociației?”, și i-aș zice, într-o bună zi de, poate, joi, „te aștept, sâmbătă, la primăria de sector, să ne căsătorim”, încât îmi imaginez că ar fi puțin... puțin spus nedumerită, dar, firește, (DOAR) fiindcă e femeie politicoasă, nu m-ar trimite direct la un psihopupu și probabil nici nu m-ar refuza pe loc, fără echivoc și pe cât de tăios aș merita, ci... ar cere un fel de  termen de gândire, adică fix ce a făcut Nicușor Dan, de pildă, în cazul nostru concret (dar mai aberant decât cel imaginar!), în speranța că inițiatorul propunerii își va mai veni în fire și minți. #cerereînsclavie

3. Poate cel mai fascinant lucru privitor la ce se întâmplă de un an încoace în lume, după alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al SUA, este cum există unii oameni care, după ce la vremea respectivă săreau în sus de bucurie și ne explicau ce mari nenorociri s-ar fi abătut asupra omenirii dacă ar fi câștigat Joe Biden sau „Cămila” Harris, își iau acum câte o morgă serioasă, de oameni pătrunși de propria lor importanță pe planetă, și se arată „absolut siderați” de faptul că, de pildă, în România viețuiesc, chipurile, cetățeni mai interesați de „mărunțișurile” cotidiene care se petrec aici,  „pe Cocioc”, gen creșteri de taxe, concedieri, tăieri de salarii și tot felul de astfel de „reforme”, când „situația în lume este extrem de gravă” și „ne pândesc pericole nebănuite”, de parcă nu smintitul lor favorit ar sta la originea tuturor tulburărilor actuale, iar ei – printre care chiar un prieten bun al meu, cu care discutam fix în preajma revelionului 2025 și îmi spunea că nu există niciun pericol de dispariție pentru NATO; că despre Groenlanda... mai trebuie să se documenteze, iar Canada (tema în vogă atunci) e și firesc să fie alipită de SUA! – erau cei care încercau să ne convingă că va fi raiul pe Pământ cu Trump drept „lider al Lumii libere”! #fericedeceicareaumereudreptate

4. După lupte seculare care au durat câteva săptămâni – dar, ce-i drept, nu e deloc sigur că nu vor continua, în ciuda (sau, mai degrabă, tocmai datorită) asigurărilor date de Trump că, măcar, nu va folosi forța militară pentru a obține Groenlanda – președintele american, în urma unor negocieri intense și deosebit de măiestre, asezonate cu amenințări deloc voalate de război sângeros, a obținut tot ce... avea deja, respectiv permisiunea de a trimite oricâte trupe americane în Groenlanda și de a construi orice sistem de apărare dorește, inclusiv „Domul” acela faraonic, pentru a se asigura că insula nu e – vorba autorului – furată de alții, fiindcă, din câte am înțeles din declarațiile oficialilor danezi și groenlandezi, americanii au avut acolo dintotdeauna libertate totală de mișcare, bașca nenumărate baze militare din care au lăsat, prin propria lor voință, numai una [ceea ce, probabil, la vremea „retragerilor” respective, i-a făcut pe localnici să suspine amarnic și chiar să jelească, așa cum o facem noi după ce ne-au plecat 1000 de militari americani și cum am face-o, desigur (și vorbesc foarte sincer, eu fiind dintotdeauna un susținător fervent al prezenței militare americane în România), dacă, de pildă, ar părăsi de tot baza de la Kogălniceanu!], dar, ce-i drept, pare că va lipsi în continuare din dosărelul cu acte de bază al locatarului de la Casa Albă de nebuni certificatul de proprietate asupra insulei. #rămânecumaustabilit

5. Tot așa, după patru ani de lupte sângeroase între Rusia și Ucraina, și un an întreg de negocieri pentru pace conduse de către președintele Trump cu multă abilitate, insistență, uneori amenințări fățișe, dar și urmate adestea de declarații triumfaliste, în sfârșit absolut toate puntele de pe lunga listă a chestiunilor  aflate în dispută au fost rezolvate, cu excepția unuia singur: cel pentru care a izbucnit războiul! #meșterulstricătot

6. Nu știu dacă nu cumva și eu îmi iau informațiile mai noi despre fanii lui Trump, și în legătură cu felul cum justifică aceștia orice nebunie a sa, din prea puține surse, mai precis una singură cu adevărat publică, însă, după ce respectivul numai că nu ne-a adus argumente istorice conform cărora Erik cel Roșu, descoperitorul sau întemeietorul sau primul locatar al Groenlandei, se trăgea dintr-un trib de amerindieni sadea, gen apași sau comanși, mai nou ne tot povestește că americanii ar fi, practic, deținătorii de drept ai insulei, datorită faptului că în Al Doilea Război Mondial au apărat-o sau eliberat-o de nemți, practic ocupând-o, numai că, de proști și cinstiți ce au fost ei cândva, au și returnat-o danezilor, pe care, de altfel, conform aceleiași surse, de asemenea i-au eliberat de nemți, că era vai de mama lor, ceea ce, de altfel, din punctul meu de neofit de vedere, s-a întâmplat cu mai toată Europa, în frunte cu Franța, Italia și, mai cu seamă, Germania (de Vest), bașca Japonia, fiindcă... așa s-a scris istoria, în sensul că americanii ne-au scăpat de naziști, doar că, pe (I)logica sursei amintite, Donald Trump ar putea acum să regrete și, mai cu seamă, să revendice cam orice teritoriu pe care s-a aflat US Army, când, de fapt, logica de om rațional spune că aliații de nădejde intră pe teritoriul unui stat prieten doar pentru a-l scăpa de dușman, după care se retrag cuminței de acolo, fără să aibă pretenții (și cu atât mai mult peste zeci de ani) să îl cumpere sau să-l capete pe de-a moca sau să-l ia cu forța (militară). #aufostodatăamericanidetreabă

7. Oarecum în aceeași lumină de mai sus, din punctul unora de vedere presupun că ar fi cât se poate de legitimă o eventuală pretenție a lui Donald Trump de a obține, într-un fel sau altul, dar mai cu seamă pe bază de târg de negustor (NE)cinstit, prin cumpărare pe bază de amenințare cu forța, Scoția, mai ales că se cam și trage din partea locului, așa că sigur va găsi și ceva certificate de moștenitor pe vreo primă bucățică de pământ (înțeleg că deja deține și ceva terenuri de golf!), iar Scoția, după cum știe orice realizator de televiziune cu pretenții de istoric eminent, nici n-a făcut dintotdeauna parte din Marea Britanie, cum n-a făcut Groenlanda din Danemarca, ci e mai degrabă o „componentă” a UK, la fel cum, de asemenea, cică ar fi acum marea insulă arctică o „componentă” a regatului nordic, plus că ambele „teritorii” au parlamente proprii și alte forme de autonomie. Asta apropo de analogii, că tot vă amenințam cu ele, iar cea cu Dobrogea, făcută de nu știu cine când a fost treaba cu Simion care înfuleca dintr-un tort cu Groenlanda glazurat/ă cu steagul american, i-a părut istoricului amator deplasată, că poate era mai bună una cu Transilvania, despre care mă și întreb dacă statul român are vreo hârtie la mână că i-ar aparține de drept, mai ales că și Tratatul de la Trianon a cam fost făcut praf în Al Doilea Război Mondial, iar constituțiile naționale nu cred că se pun, dar în lumina celor tocmai întâmplate și argumentate tâmp de Martorii lui Trump, acesta ar putea să revendice măcar baza aia de la Kogălniceanu, eventual tot cu întreaga Dobroge la pachet. #dobrogeapământamerican

8. Revenind și la „mărunțișurile de pe Cocioc”, mă gândeam cum niște descreierați de pupincuriști nicușoriști, în demența lor de a ridica osanale conducătorului iubit, pot da apă la moară descreieraților de „suveraniști”, pupincuriști ai lui Simion și Georgescu, așa cum a făcut recent o prietenă de-a mea de pe Facebook cu nume (de familie) de specie de pești, care, într-un lung text cu veleități de seriozitate și chiar pedanterie, pentru a-i înfiera cu mânie progresistă pe adversarii politici care, de pildă, se trag de șireturi cu „Ursula”, dar îl și beștelesc pe idolul ei politic și de viață, în chiar primul paragraf, început cu un tradițional „Pentru a-i face să înțeleagă și pe....”, spune o enormitate care m-a făcut să nici nu pot trece la măcar al doilea, exprimându-se în sensul că toți cei care îl contestă pe Nicușor Dan au încă nouă ani (?!) pentru a se obișnui cu faptul că e președinte, ceea ce mă face și pe mine să mă întreb, aproape serios, dacă acesta este planul, respectiv să nici nu se mai organizeze alegeri prezidențiale peste cinci ani (în fine, patru și jumătate), dacă tot s-au anulat cum s-au anulat cele din 2024, noul eventual pretext fiind – deși n-aș vrea să le dau idei genial de criminale amatorilor! – că suntem (DIN NOU?) sub asediul rușilor într-un război hibrid, iar cum în război – după cum se vede și în Ucraina, dar este și firesc – nu se pot organiza alegeri, mai mergem măcar încă un mandat întreg cu Nicușor, după care mai vedem, așa că să nu se mire doamna cu origini piscicole dacă va fi masiv citată de către televiziunile putiniste pentru a se demonstra complotul asupra României pus la cale de forțele soroșiste și așa mai departe. #idioțiticăloșiversusticăloșiidioți/#toțioapășiunpământ

9. Cred că aș mai fi vrut să spun ceva și despre acordul cu Mercosur, dezbătut pe cât de intens, pe atât de tardiv, și în legătură cu care am auzit nesfârșit de multe enormități, dar... nici măcar nu le mai țin minte, poate cu excepția stupidei sugestii făcute de un alt pupincurist odios al noii ocârmuiri, și anume ca și fermierii de la noi să folosească substanțe interzise, pentru a deveni astfel competitivi în materie de prețuri cu cei din America de Sud, idee ce denotă cel mai cras habarnism, pentru că tocmai despre asta e vorba, și anume că la noi se realizează efectiv controale LA SURSĂ, astfel încât e practic imposibil să trișezi, riscând pedepse aspre, în timp ce acolo NU se fac deloc, iar controalele alea, și-așa aleatorii, pe produsele finite sunt frecții la picior de lemn, pentru că nu au practic nicio eficiență chiar și dacă ar putea fi implementate pe o scară suficient de largă și... fără costuri suplimentare. A, da, și uimirea mea că nu a adus nimeni, nicăieri, în discuție niște exemple cel puțin interesante pentru orice dezbatere pe această temă, și extrem de bine-cunoscute (gen... analogii), cum sunt roșiile turcești și usturoiul chinezesc: ieftine, proaste, dubioase și care au înlocuit deja, aproape în totalitate, produsele autohtone, infinit mai gustoase. Urmează puiul brazilian, vita argentiniană, soia de nu știu unde și așa mai departe, dar, slavă doamnei Ursula, poate se ieftinesc cafeaua și bananele. #maivorbimpestecinciani

10. În fine, în loc de post-scriptum, aș face o sugestie administrației prezidențiale de la noi, cât se poate de serioasă, fără a vrea să jignesc pe nimeni sau ceva, și anume să-și ia, pe lângă mulți alți consilieri cu adevărat competenți în materie de politică externă (fiindcă, după cum s-a demonstrat prin NEparticiparea lui Nicușor Dan la Davos, actualii sunt varză), și un psiholog sau de-a dreptul psihiatru, pentru a gestiona în mod corespunzător relația cu SUA, dat fiind că numai un astfel de profesionist ar putea încerca să anticipeze, cât de cât, mișcările altminteri browniene ale liderului de la Casa Albă. #triluliluninonino

DESPRE PENIBILA CHESTIUNE FIERBINTE A MOMENTULUI, (FOARTE) PE SCURT

Deoarece în general nu am nici cea mai mică încredere, în nicio privință, în personaj, n-am cum să bag mâna-n foc pentru acuratețea informațiilor propriu-zise, însă mi se pare foarte interesant calculul făcut de Gigi Becali, conform căruia, de vreme ce, în primă instanță,  la ICCJ, un complet format din trei judecători l-a achitat, în celebrul caz „Valiza”, cu un scor (categoric) de 3-0, după care, la recursul intentat de procurorii DNA, a fost condamnat, definitiv, de un complet (tot la ICCJ?!) alcătuit din cinci magistrați, cu un scor (la limită) de 3-2, ar reieși că, per total, scorul general a fost de 5-3... în favoarea lui, de unde concluzia trasă de el, și anume că justiția e populată DOAR în proporție de vreo 35-40% cu magistrați corupți, ticăloși, incompetenți și așa mai departe, restul de 60-65% fiind de o probitate profesională desăvârșită.

Cu toate că procesul în cauză s-a desfășurat, dacă bine îmi amintesc, pe vremea lui Băsescu, ceea ce, din punctul meu de vedere, introduce, totuși, o seamă de variabile scârbavnice, am putea să spunem, la modul general, că o situație de genul celei de mai sus e, cumva, cât de cât normală, cel puțin în privința lipsei de implicare directă a factorului eminamente politic, rămânând doar racilele uzuale ale sistemului judiciar românesc, în care două instanțe diferite (iar uneori chiar aceeași?!) judecă perfect opus un fix același caz, și cu atât mai mult două identice, astfel încât este exact la fel de demn de încredere și previzibil ca datul cu banul sau aruncatul cu zarurile, lucru care denotă măcar o vădită lipsă crasă de profesionalism, în sensul că judecătorii sunt pur și simplu varză și interpretează fiecare cum poate și cât îl taie capul legile, ceea ce, la urma urmelor, cum spuneam, se înscrie, cumva, într-o oarecare logică intrinsecă a actului de justiție.

Ei bine, elementul de vechitură după care efectiv tânjesc toți cei care urlă acum din rărunchi, prin piețe și pe rețelele de socializare, că sistemul judiciar autohton e – după cum cică tocmai a demonstrat-o fără echivoc materialul acela publicat de Recorder – așa și pe dincolo, adicătelea, în principiu, putred de corupt și „controlat de o mână de oameni care...”, și îl imploră cu spume la gură pe Nicușor Dan să intervină decisiv pentru a pune capăt „haosului” și a întrona, la fel ca infamul său predecesor din urmă cu trei-patru mandate, „legea” (junglei), este ca, pe lângă, cum ziceam, până la urmă curentele bube ale tuturor domeniilor de activitate din România, dominate de incompetență, veleitarism și stupiditate, asupra justiției să fie reinstaurat și un control politic deplin, de tip Băsescu – Morar/Kovesi – Coldea, singurul care poate garanta, pe scurt, că toți pesediștii vor înfunda pușcăriile, indiferent dacă sunt sau nu vinovați, o tempora!

DE LA NEA NICU LA NICUȘOR

Motto: Chiar dacă nu mi-a fost deloc ușor, am votat cu Nicușor.

  

Tot pe puncte, că merge mai repede:

1. Mi se pare cu adevărat un miracol de natură divină [la care poate că au ajutat și efectiv rugăciunile mele și trecerea, destul de necaracteristică mie, printr-o biserică, duminică, plus, pe de altă parte, cumva contrareligioasă, superstiția de a merge la vot nebărbierit, pe modelul hocheiștilor din NHL în faza meciurilor eliminatorii, care-și păstrează bărbile până la ieșirea din competiție sau, în cazurile fericite și urmărite cu așa comportament, câștigarea trofeului, și cu hainele ponosite de plimbat prin cartier, după ce la primul tur mă dichisisem degeaba să votez cu Crin Antonescu (sau, mă rog, invers, mă dichisisem să votez degeaba cu CA] că în țara asta s-au găsit, încă, destui oameni (peste 6 milioane!) cu proporția sănătoasă necesară (dar, din păcate, și suficientă) dintr-un (așadar, singur) neuron cât să înțeleagă, fie și în ultima clipă, ca-n filmele americane trase de păr, absolut săritorul în ochi, pentru orice mamifer și câteva specii de vietăți nevertebrate, pericol mortal pentru democrație reprezentat de George Simion, proiecția lui Călin Georgescu, și să voteze cu Nicușor Dan.

2. Având în vedere, printre altele, că sâmbătă noaptea, urmărind în direct, de la cap la cap, cele vreo patru ore ale concursului internațional Eurovision, aveam sentimentul, după încheierea fiecărei reprezentații, că solistul sau solista, pe lângă tradiționalul „I Love You Eurovision!” ar trebui să adreseze și un mesaj de încurajare pentru România, în sensul de a nu părăsi, după votul de a doua zi, Europa (că Eurovisionul deja l-a părăsit!), exprim aici o idee pe care am tot așteptat, zadarnic, s-o aud formulată de vreunul din poate zecile de analiști perindați pe la televiziuni, și anume că scrutinul de duminică a fost, practic, un referendum pe tema ieșirii României din UE, recte a unui Roexit, încheiat, din fericire, cu rămânerea.  

3. Pe de altă parte, dat fiind că, într-un fel, duminică am jucat și eu rolul unui idiot util (spre deosebire de cei INutili), în sensul că am votat indiferent cu cine și fără vreun (alt) argument pozitiv doar ca să nu iasă celălalt, după victorie m-am simțit, în raport cu mulțimea de concetățeni fericiți (așa cum eram, desigur, și eu), cumva, ca la Revoluție, când românii, toți, se îmbrățișau unii cu alții pe străzi după și pentru căderea comunismului, iar peste numai câteva luni se sfâșiau între ei, cu mineriade și alte alea, așa cum încă de azi am conștientizat din nou, brutal de subit, doar citind osanalele celor din „bula” mea de Facebook la adresa Biruitorului, că, în afară de orientarea proeuropeană, n-am, practic, mai nimic în comun cu 90% dintre votanții, chiar și de conjunctură, lui Nicușor.

4. Apropo de asta, la pachet cu miracolul răsturnării acelui 20-40 din primul tur, vine și realitatea incontestabilă că ND este exponentul cel mai reprezentativ al ideii de „răul mai mic”, etalon al beneficiarului „votului negativ”, nu mai puțin de 4 din cele 6 milioane de votanți ai săi fiind oameni care l-au „ales” exclusiv de teama față de contracandidat. Despre cei 5 milioane care au preferat răul mai mare nici nu mai pomenesc, pentru că iarăși ajung la concluzii jignitoare la adresa sfântului nostru neam de traistă strămoșesc.

5. Pe cuvânt că nu e o secvență dintr-un scenariu de film în lucru sau ceva, dar duminică, îndreptându-mă cu soția către secția de vot, aflată la vreo trei sute de metri de blocul nostru, pe străduțe, am ocolit în ultima clipă un mare căcat, de dimensiuni și cu aspect care m-au făcut să mă întreb dacă nu era chiar de (ne)om, aflat în mijlocul drumului, am trecut pe lângă un cetățean care efectiv se pișa la umbra unui gard viu și a trebuit să pășim prin vreo două gropi de pe un trotuar subdimensionat pentru a face loc unui soi de parcare de reședință extrem de înghesuită, ceea ce m-a făcut să și rostesc următoarea replică: „Uite cum suntem noi nevoiți să mergem cuminței prin și printre scârnăviile de toate felurile ale orașului ca să-l votăm pe primarul lui general să ajungă președinte! Halal!”

6. Sigur că ieri, în timp ce mă bucuram din adâncul sufletului... mai degrabă pentru înfrângerea lui George Simion decât pentru victoria lui Nicușor Dan, aveam un sentiment de impostură, pentru că era ca și cum m-aș fi bucurat, cot la cot cu susținătorii ei, de victoria unei echipe antipatice, în fața alteia și mai și, în urma căreia, datorită jocului rezultatelor, echipa mea favorită a evitat matematic retrogradarea, în condițiile în care, de fapt, la începutul campionatului era una din pretendentele la titlu.

7. Pentru a încheia, totuși, într-o notă pozitivă, trebuie să spun că am apreciat la superlativ faptul că în campania electorală Nicușor Dan a declarat, fără nicio rezervă, deși risca să supere o parte însemnată dintre alegători, că România, cu el președinte, va susține Ucraina, practic, atât cât va fi aceasta în stare să reziste în fața Rusiei, pentru că e în interesul nostru, și că ne vom înarma până-n dinți cot la cot cu aliații noștri din UE și NATO. Iar faptul că românii l-au votat pentru sau, măcar, în ciuda acestei poziții ferme îl și obligă să o respecte.

  

P.S. Titlul este inspirat de ceea ce scriam înainte de turul doi, cu precizarea că, la o adică, dincolo de faptul că, pe lângă prenumele similar, Nicușor Dan seamănă puțin și fizic cu Nicolae Ceaușescu, aș vota oricâND cu el într-o competiție directă pentru președinție cu răposatul.

VOTEZ ȘI VOMIT. VOTEZ!

Pentru că, efectiv mâine-poimâine, scăpăm și de runda asta nenorocită de alegeri prezidențiale, rămânând doar cu consecințele mai nefaste sau mai catastrofale, în funcție de care dintre cele două rele – cel mare și cel fatal – va fi ales de către înțeleptul popor sinucigaș român, am zis să (mă) apuc să-mi împărtășesc și eu absolut nesemnificativele opinii de neica nimeni, așa, ca să rămână consemnat în istoria mea personală că m-am implicat... cât s-a putut în actualele circumstanțe nefericite, mai cu seamă că de luni încolo nici nu se știe dacă s-o mai putea spune ceva de rău despre viitoarea stăpânire fără riscuri de pușcărie sau linșaj.

Așadar, pe puncte, că s-au adunat multe și nici n-aș mai avea timp de câte un articol pentru fiecare temă:

1. Pentru mine, poate cel mai izbitor spre sinistru episod în toate aceste câteva luni de când n-am mai scris și câteva săptămâni de când a început și campania electorală, bașca desfășurarea primului tur, a fost intervenția disperată a domnului CTP în favoarea forțelor proeuropene: conform declarațiilor sale, după ce a votat la primul tur cu Crin Antonescu, acum e decis să pună ștampila pe Nicușor Dan, și explică în texte lungi și zilnice cam ce nenorociri se pot întâmpla dacă ar câștiga alde George Simion, cu corolarul său din umbră, Călin Georgescu.

Ei bine, ca unul care am votat cu Crin Antonescu și acum, și în 2009, dar, mai ales, cu Radu Câmpeanu și PNL în 1990, pot să-l asigur pe CTP că înțeleg perfect groaza lui de acum, pe care o și împărtășesc, doar că eu am mai trăit-o și în urmă cu 35 de ani, când alegătorii... așa și pe dincolo, în esență tâmpiți, cum îi face CTP pe ai lui Simion și Georgescu, erau cei ai lui Ion Iliescu, în frunte cu... CTP, care, colac peste pupăză, nu mai departe de acum câțiva puțini anișori ne povestea că nici măcar nu regretă opțiunea și atitudinile de atunci (cu tot cu aplaudat, direct sau mai pe ocolite, venirile minerilor din vremurile acelea), pentru că, vezi Doamne, așa și pe dincolo erau atunci cei care strigau în Piața Universității că vor ca România să meargă spre Vest (încă nici nu prea știam noi ce sunt alea UE și NATO, la drept vorbind), și nu spre, încă, de-a dreptul Uniunea Sovietică, de care nici nu apucaserăm să ne distanțăm și deja riscam să ne apropiem mai mult decât o făcuserăm vreodată, inclusiv pe vremea lui Ceaușescu, de care Iliescu se despărțise tocmai pentru „deviaționismul” lui nea Nicu față de linia Moscovei. În fine, nu insist, cei de-o vârstă măcar cu mine, dacă nu și cu CTP, care n-are nici scuza că ar fi fost vreun prea tinerel în anii 90 (sigur era și e cu ani buni mai copt ca mine, de pildă, un simplu neica nimeni, după cum spunem, nu ditamai deja gazetarul, scriitorul și ce mai era el încă de pe atunci, ca să nu mai spun ce a ajuns în ziua de azi cu pozițiile lui... corecte, pline de înțelepciune și viziune) știu despre ce vorbesc. La fel cum mulți din generațiile noastre știu și de disperarea pe care au trăit-o în 2009, când același CTP era un pupincurist băsist (chiar dacă nu la fel de bălos ca alții) și ne explica ce lovituri de stat dădea și pregătea... Crin Antonescu încercând să ne scape de un fel de Călin Georgescu avant la lettre. Domnul CTP mai bine ar reflecta cât din ce ni se întâmplă acum (dincolo de ce ni s-a întâmplat în ultimii 35 de ani) e și din cauza unor „vizionari” de-ăștia ca el, lideri și formatori de opinii stupide în mult prea multe momente ale istoriei postdecembriste.

2. Apropo de Crin Antonescu și „lovitura de stat” pe care pupincuriștii băsiști, trecuți cu arme și bagaje în tabăra lui Nicușor Dan încă dinaintea primului tur, îl acuză în continuare că ar fi dat-o în 2012, când, cu contribuția lui, a fost suspendat lașul președinte al morților, chiar nu înțeleg de ce fostul lider liberal și candidat la președinție a trecut de fiecare dată cu lejeritate și chiar un fel de lehamite, în campania electorală, peste această „lebădă neagră” pe care au folosit-o adversarii lui, în loc ca, dimpotrivă, dacă tot erau de dezgropat morții, să pedaleze pe ea, pentru a sublinia cât se poate de clar că, pe vremea aceea, PNL, PSD și UDMR erau aliați de nădejde (mai de nădejde decât acum, de pildă), iar la referendumul (absolut constituțional, ca și tot demersul de suspendare, firește) de demitere a lui Traian Băsescu, eșuat prin tertipuri și chițibușuri avocățești (se schimbase pe șest legea, din câte îmi amintesc, astfel încât cvorumul devenise unul imposibil de realizat, mai ales în condițiile în care listele electorale erau doldora de persoane decedate, care, practic, au „votat” cu Traian Băsescu, de unde și porecla pe care i-am dat-o), au votat PENTRU această demitere și, respectiv, în acord cu obiectivul alianței PNL-PSD-UDMR nu mai puțin de 7,5 milioane de români, iar la alegerile care au urmat peste doar câteva luni, USL (PNL+PSD) a obținut 60% din voturi. Cu alte cuvinte, românii au validat, atunci, cu vârf și îndesat, absolut democratic, demersurile lui Crin Antonescu, recte... „lovitura de stat”. Cred că reamintirea în amănunt a acelor vremuri, practic la inițiativa adversarilor săi de azi, aceiași ca și cei de ieri (că ei au tot pomenit de acel episod în această campanie), ar fi fost în folosul său electoral!

Tot o greșeală mi s-a părut și atitudinea agresivă a lui Crin Antonescu atunci când a fost chestionat de către un jurnalist (tot pupincurist băsist, dar nu conta) cu privire la faptul că i se adresase unei jurnaliste cu expresia „sunteți admirabil de tânără și... de toate cele” (respectiv, după cum am interpretat eu la momentul respectiv, pe care l-am văzut în direct, de talentată, inteligentă și – de ce nu?, că este – frumoasă). În locul domniei sale aș fi explicat cu calm că de-aia lumea e pe cale să o ia razna, votând cu tot felul de lighioane (gen Trump, dar asta nu-și permitea să spună Antonescu), ca o reacție aproape naturală împotriva celor care de ani de zile duc această „corectitudine politică” pe culmi ale absurdului, astfel încât un compliment făcut de cineva unei persoane de sex opus (sigur, în general de un bărbat unei femei, dar poate fi și invers) e socotit o adevărată crimă, pe lângă agresiune sexuală, pedepsibilă măcar cu oprobriul public și poate excluderea de pe la catedrele marilor universități, dacă nu și mai rău. Ar fi fost un atac absolut legitim la adresa contracandidatului său susținut de „progresiștii” din USR.

3. Ajungând și la turul 2 (al alegerilor curente, nu al celor anulate, din toamnă!), între multele mari greșeli făcute de susținătorii lui Nicușor Dan – rămas, de bine de rău, să apere pozițiile proeuropene – o observ pe aceea de a socoti, încă din prima clipă după 4 mai, scorul de la care a pornit în fața lui Simion ca fiind 20-40, în conformitate cu procentele obținute de fiecare din ei, când mai logic ar fi să socotim mai degrabă un 40-40, cât ar fi fost dacă nu ar fi existat pe culoarul democratic (cel puțin) doi candidați, respectiv dacă fie Crin Antonescu, fie Nicușor Dan s-ar fi retras sau nici n-ar fi intrat în cursă. Din punct de vedere psihologic, acest handicap, cumva fals, poate dăuna, în sensul de a-l demobiliza, electoratului conservator, să zicem, care vrea să rămânem în UE și NATO. În plus, va da multă apă la moară „suveraniștilor” în cazul „răsturnării” situației în al doilea tur, când vor susține că un astfel de handicap major nu se putea anihila decât prin fraudă și așa mai departe.

O altă greșeală, conexă, este ideea aceasta că Nicușor Dan are șanse DOAR (sau, în orice caz, „reale”) dacă în turul doi vor veni la vot cu 1,5 milioane de oameni mai mulți decât la primul, adică vreo 11,5 milioane de alegători. Pe lângă faptul că, pe cifre, cred că ar fi suficient ca, de pildă, 90% din ACEIAȘI votanți ai lui Antonescu de la primul tur să treacă de partea lui Nicușor (cum văd că încep să apară și „studii sociologice” conform cărora s-ar întâmpla), la fel ca și vreo, probabil, 70% din ACEIAȘI votanți ai lui Ponta, ceea ce ar însemna că Nicușor Dan poate câștiga și dacă se prezintă fix tot atâția și fix ACEIAȘI votanți de la primul tur, mai există și varianta în care 1,5 milioane din votanții (lui Antonescu și/sau Ponta) de la primul tur să stea acasă (cum mă gândeam să fac inclusiv eu, că nu mai am, practic, candidat cu care să votez „pozitiv”; iar restul să voteze cu Nicușor) și să vină ALȚI 1,5 milioane, care să voteze cu actual primar general, astfel încât vom avea tot 10 milioane de alegători, doar că o parte sunt noi, recte ALȚII. Partea cea mai dăunătoare în chestia asta este că, dacă, să zicem, la ora 12.00, duminică, vom constata o participare mai scăzută sau egală decât/cu cea de la primul tur, votanții lui Nicușor Dan, care oricum au obiceiul să iasă mai târziu, spre seară, vor fi demobilizați, spunându-și: „A, nu mai are niciun rost să ies, partida e pierdută, n-avem cum să ajungem la 11,5 milioane prezență la vot!”.

De altfel, e valabilă și situația inversă, în care, dacă la ora 12.00, duminică, vom constata o participare (mult) peste cea de la primul tur, votanții lui Nicușor Dan, mai ales cei aflați în oarece dubiu, să-și spună: „OK, s-a rezolvat, a ieșit lumea masiv la vot, nu mai e nevoie și de mine, mai bine stau acasă”.

4. În fine, după cum fidelul meu cititor imaginar știe deja prea bine, soarta a făcut ca, din păcate pentru mine, cu excepția scrutinului din 1992, când în turul doi am votat, degeaba, cu Emil Constantinescu (culmea, în 1996 eram deja supărat pe el și, după ce votasem cu altcineva la primul tur, n-am mai ieșit la al doilea, dar s-a dovedit de departe cel mai și aproape chiar decent președinte postdecembrist) și a celui din 2004, când – practic ca acum, după cum voi arăta – n-am avut încotro și a trebuit să votez cu Băsescu de frica lui Năstase, n-am mai avut nicio ocazie să ies la turul al doilea, nici măcar în 2000, când am preferat să-mi asum riscul de a ne pomeni cu Vadim Tudor președinte, decât să pun cu mâna mea ștampila pe Iliescu.

Similitudinea aproape perfectă între 2000 și 2025 este că mi se pare că aș avea, cumva, de optat între o moarte poate fulgerătoare, fără suferință, printr-un glonț în tâmplă, reprezentat, atunci, de Iliescu, iar acum de Nicușor Dan, și una în chinuri, torturi, prin, de pildă, tăierea beregatei cu un cuțit ruginit și bont, reprezentat, tot metaforic vorbind, atunci de Vadim Tudor, iar acum de George Simion. Firește că și atunci am „ținut” cu răul mai mic, aproape m-am și rugat să nu cadă năpasta pe noi, dar, revenind la metaforă (dacă asta e, că nu prea le am cu termenii tehnici), faptul că aș prefera un tip de moarte „ușoară” uneia în chinuri nu înseamnă că trebuie să mi-o și provoc de unul singur, cu mâna mea înarmată fie și doar cu o ștampilă. Cam asta ar fi explicația simplă și plastică pentru abținerea de la vot.

Pe de altă parte, de data asta, poate și unde sunt mai bătrân și mai... nu înțelept, ci cu teamă de ce mă așteaptă în oricât de puținii ani următori rămași din viață, am decis să ies la vot și, firește (mă rog...), să îl aleg pe Nicușor Dan. Tot plastic sau metaforic vorbind, e ca și cum aș prefera să votez cu Ceaușescu, în vremea căruia a fost îngrozitor, dar, cumva am supraviețuit vreo două decenii (în paranteză fie spus, tot cu apă rece în loc de caldă, frig în casă iarna și pene frecvente de curent, la fel ca acum, în era Bucureștiului condus de Nicușor!), decât cu, să zic, Stalin sau Pol Pot (că au existat, totuși, în lume, și criminali comuniști mai sângeroși decât Ceaușescu), despre care am auzit lucruri și mai rele și n-aș vrea/fi vrut să testez pe pielea mea dacă aș rezista tot atâția.

În esență, nici măcar nu mai contează că, din punctul meu de vedere, Nicușor Dan este un personaj politic foarte... nașpa („rău” sună eufemistic, „prost” cere prea multe argumente etc.), iar George Simion, deși mi se pare oricum și mai groaznic, s-ar putea să nu fie chiar așa... negru (conform zicalei cu dracul, nu e vorba de rasism) cum credem noi. Ceea ce contează este cum îl percepe lumea civilizată pe Simion – investitorii, liderii UE etc. –, iar o mostră elocventă a fost ce s-a petrecut cu leul și dobânzile a doua zi după ce a devenit principalul favorit pentru Cotroceni. Cu alte cuvinte, de teamă să nu o ia țara la vale, ducându-se efectiv de râpă, nu doar că voi ține cu Nicușor Dan, dar îl voi și vota, propriu-zis, oricât de greu îmi vine s-o fac.

 

P.S. Trebuie să spun că, spre deosebire până și de situația din vremea lui Băsescu, dacă nu și a lui Iliescu, când „idolii” erau, într-adevăr, chiar mai odioși decât fanii lor ultrapupincuriști, acum, totuși, chiar dacă Nicușor Dan nu mi se pare cu mult mai breaz decât cei doi, este infinit mai puțin odios decât cam oricare dintre susținătorii lui aflați în „bula” mea de Facebook și ale căror postări dezgustător de elogioase, mai ceva decât scrierile din Scânteia pe vremea cultului personalității lui Ceaușescu (creat și întreținut, n-am nicio îndoială, de ceva înaintași pe linie de sânge ai ăstora!), trebuie să le evit cu îndârjire ca să nu mă îngrețoșez într-atât încât să rămân, până la urmă, dracului, acasă duminică!

ACTUALIZARE (vineri, 16 mai 2025):

1. Mă întreb (evident retoric) dacă, după apariția lui George Simion la o televiziune franceză aseară, românii din diaspora chiar nu vor fi, pe lângă că pur și simplu rușinați, ca și cei din țară, absolut înspăimântați că, având un asemenea președinte – care, așa cum i-a jignit pe Macron și pe francezi, mâine îi poate face albie de porci pe cancelarul Germaniei și pe nemți sau pe regele Charles și pe englezi – le va fi încă și mai greu să se integreze și să fie văzuți măcar ca niște ființe cu adevărat umane în țările prin care s-au pripășit și în care vor fi priviți cu aceeași scârbă cu care erau/eram priviți în urmă cu ani, când ne mersese vestea de cerșetori, hoți, violatori și criminali. Și o spun (sau, în fine, mă întreb retoric) ca unul care, chiar într-o situație de conversație absolut agreabilă cu un străin, într-o excursie afară, am preferat să pretind că sunt... polonez (cu o viteză de reacție doar suficient de mare cât să evit în ultima clipă să spun „bulgar”), după ce în alte două împrejurări similare, respectiv în care interlocutorii străini mă priveau cu multă simpatie (fusesem doar foarte politicos și săritor cu ei), aceștia s-au schimbat brusc la fețe când la întrebarea lor obișnuită am răspuns, chiar cu o naivă mândrie patriotică: „Român!”.

2. Și (dar nu numai) în acest context și din (dar nu numai) acest motiv mi se pare că George Simion e o adevărată mineriadă ambulantă, aducând aceleași prejudicii României și românilor de pretutindeni ca invaziile violente ale lucrătorilor din Valea Jiului în București, în anii 90.

MARI PACIFIȘTI AI ISTORIEI UNIVERSALE: ATTILA, HITLER, PUTIN, TRUMP...

Dat fiind că, urmărind în timp real informațiile și comentariile despre ce imbecilități au mai făcut Trumputin și acoliții lui, în așteptarea, pe de-o parte, nenorocirilor inerente în politica internațională care se vor întâmpla dacă nu le spune cineva că sunt beți și trebuie să se culce sau, mai degrabă, nebuni cu acte-n (ne)regulă și trebuie să se interneze într-o instituție specializată, oricât a început să semene cu una Casa Albă de nebuni, ori, pe de alta, revenirii la un relativ normal dacă culcarea/trezirea sau internarea se petrece la timp, fie și într-un ultim moment de happy-end, ca-n filmele hollywoodiene, mi se pare că mă uit cum crește iarba sau cum se usucă vopseaua, am decis să răresc drastic reprizele de comutat televizorul pe posturile de știri, am să vărs acum și aici poate ultimele mele impresii și opinii pe temă, pentru o lungă bucată de timp:

1. Nu credeam că o să ajung vreodată să spun asta, dar Kremlin Georgescu este cel care mi-a deschis ochii asupra unui aspect de natură... biblică, printr-un exemplu pe care l-a dat el, dar, firește, având cu totul și cu totul altă intenție perfect contrară înțelesului logic și de bun-simț al pildei referitoare la episodul cu Baraba, concluzia corectă fiind aceea că, iată, din cele mai vechi timpuri și de către cei mai înțelepți oameni s-a înțeles faptul că întotdeauna masele largi vor alege, atunci când li se oferă ocazia, în mod cât se poate de democratic, un hoț, ticălos, ucigaș etc. în locul unui (sau lui) Mesia, corolarul pe bază de silogism fiind că, indiferent pe cine vor alege la un moment dat masele largi populare, sigur NU e acela Mesia.

2. Pentru că și în politica internațională văd o acută tendință tot mai generalizată de a se inversa valorile și a se sfida logica și bunul-simț, astfel încât, de-o ultimă și absurdă pildă, Zelenski, și nu Putin, este mai nou acuzat că ar fi inamicul numărul unu al păcii planetare și vrea cu tot dinadinsul războiul în Ucraina, „jucându-se (la cărți sau zaruri) cu Al Treilea Război Mondial”, aș vrea să remarc faptul că, pe un asemenea raționament schimonosit, adevărații criminali (de război) ai istoriei, în frunte cu Hitler, Attila, conducătorii tuturor imperiilor etc. și terminând, iată, cu Putin, sunt de fapt niște pacifiști învederați, deoarece ei doar au vrut să-și întindă puterile și propriile țări peste continente întregi, dar n-au ținut morțiș s-o facă prin luptă, ba dimpotrivă, războinicii fiind, dacă ne referim, de pildă, la Al Doilea Război Mondial, conducătorii de prin Franța, Polonia, Marea Britanie, ulterior chiar SUA, care, în loc să-și cedeze teritoriile (lor sau ale aliaților) de bunăvoie (sigur, nu și nesiliți de nimeni, ci amenințați de Hitler), au ales să pornească o deflagrație de proporții globale. Asta ca să realizăm pe deplin și ce înțelege Trump prin pacea în Ucraina, respectiv un fel de al Treilea Reich al lui Hitler victorios și glorios peste întreaga Europă, pacificată pentru totdeauna.

3. Există cel puțin un individ de notorietate care se arată profund nedumerit în legătură cu intențiile liderilor europeni privitoare la Ucraina, acum când SUA par să-și ia nu jucăriile, ci armele (care oricum pentru trumpiști sunt cam același lucru, dacă ne gândim la poziția lor față de deținerea armelor de către cetățenii americani de rând) de-acolo și nu ne rămâne decât să sperăm că nu ca să le mute mai hacana, dincolo de linia frontului, pentru a se alia și la modul cel mai propriu, militar, cu Rusia. Ei bine, în vederea unei mai lesnicioase înțelegeri din partea oricărui cetățean cu IQ deficitar, europenii vor să facă acum... fix ce făceau ÎMPREUNĂ CU, respectiv ALĂTURI DE SUA până în urmă cu vreo trei luni, respectiv să ajute Ucraina să reziste... cât va fi nevoie. Sigur că în condițiile retragerii trădătoare a americanilor misiunea europenilor devine foarte dificilă, spre imposibilă, iar comentariile în acest sens, pe principiul „dar de ce să facă asta?”, sunt cât se poate de legitime, însă numai proștii cei mai proști sau cei care nu s-au aflat pe planetă până în 20 ianuarie a.c. nu înțeleg „ce anume” vor să facă. Mai rămâne să sperăm și că americanii nu vor pune un embargo pe vânzările de arme către europeni, în caz că aceștia vor să le cumpere (adicătelea cu bani peșin, pe măsura lăcomiei lui Trump) ca să le furnizeze Ucrainei.

4. După ce cohorte întregi de „analiști”, „specialiști” etc. se întreceau, care mai de care, să ceară plecarea lui Klaus Iohannis, acum fix aceiași par să-l regrete deja și, în orice caz, descoperă subit că Bolojan... nu are legitimitate, pentru că n-a fost „votat de popor” și așa mai departe. Tipul acesta de imbecilitate s-a manifestat, ce-i drept, și la case mai mari, când înalți oficiali europeni pretindeau, în 2012, că suspendarea lui Băsescu e neconstituțională, pentru că nu fuseseră ei în stare să citească trei rânduri din Constituția României, dar, revenind la interimatul funcției de președinte, trebuie spus că, dacă în legea noastră fundamentală ar fi fost scris, negru pe alb, că, în anumite condiții precise, un șoarece mort poate îndeplini atribuțiile de președinte (mai puțin două sau trei dintre ele, gen adresarea către Parlament), atunci un șoarece mort ar fi fost absolut legitim. În plus, la momentul acesta Bolojan are nu doar deplina legitimitate conferită de Constituție, ci și exact atâta câtă are un președinte al unei țări cu o formă, zic eu, superioară de guvernământ, respectiv o republică parlamentară [nu (semi)prezidențială ca struțocămila noastră], în care „șeful statului” e ales nu direct de către popor, ci de către parlamentari. Bolojan a fost ales de senatori, care, la rândul lor, au fost aleși cât se poate de democratic de către cetățeni. (Apropo, să nu se înțeleagă că fac vreo paralelă între Bolojan și un șoarece mort; era doar un fel de a spune, cât să înțeleagă tot prostul un exemplu hiperbolizat.)

5. Evident că apelul la empatie, pentru a înțelege, prin comparație, ce se întâmplă în Ucraina dând exemplul în care România ar fi atacată ea însăși de Rusia sau indiferent cine altcineva, inclusiv, în condiții aparte, în trecut sau chiar viitor, de către... Ucraina e sortit eșecului într-o țară ca a noastră, frumoasă, dar din păcate locuită, pe de-o parte, de oameni mărginiți, care pur și simplu nu pot să înțeleagă și să simtă similaritatea unor situații, iar pe de alta, de lași care s-ar grăbi să semneze o pace oricât de înrobitoare pentru poporul și patria pe care altminteri urlă din rărunchi că le iubesc până peste poate, dacă în felul ăsta sunt salvate „mii de vieți”, în frunte, desigur, cu a fiecăruia dintre ei. Ieahhh!

6. Fascinant cum, în gogomănia lor, mulți români tind să ia în serios declarațiile despre  „alegerile furate” făcute de noua șefă a Serviciului Național de Informații al SUA, intrată în funcție... DUPĂ momentul desfășurării lor, recte abia de anul ăsta, și care declarații nu sunt decât o pastișă a celor făcute de alți oficiali trumpiști, fără altă bază decât urechismul, în schimb nu dau două parale pe documentele oficiale ale Departamentului de Stat, aflat, cumva, în exercițiul funcțiunii ÎN TIMP ce se desfășurau alegerile de la noi, cu toate informațiile la zi, și care, de pildă, recunoaște ingerințele rușilor în procesul electoral din România, doar pentru că sunt elaborate în „vechiul regim” Biden, încât mă și întreb dacă administrația Trump mai recunoaște vreun act oficial american dinainte de 20 ianuarie 2025, printre care tratatul NATO sau, de ce nu?, chiar Constituția SUA, întocmită tot într-un regim (demult) trecut.

PREMIILE OSCAR 2025

După ce în ultimii ani, ca un făcut, ziua (sau, în fine, seara sau, la noi, noaptea) decernării premiilor Oscar mă prindea cu câte fix UN singur film (nu două sau trei, dar nici... niciunul) nominalizat la categoriile importante pe care nu reușisem, din diferite motive, să-l văd, de data asta a venit și momentul de care mă temeam că se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, și anume să nu văd un număr într-atât de semnificativ dintre ele (vreo patru sau cinci), încât predicțiile mele să nu mai aibă absolut niciun sens.

Prin urmare, nu-mi rămâne decât să le înlocuiesc (predicțiile, nu filmele!) cu un text oarecum pe temă, scris în urmă cu câteva zile, pe când încă mai speram să-l postez, cumva, de sine stătător:

 

„Nu știu câți sunt ei cu toții sau cu totul și cu ce sumă e plătit fiecare dintre scenariștii care se ocupă cu scrierea textelor, în general de factură veselă, prezentatorului sau prezentatorilor de la festivitatea de decernare a premiilor Oscar de anul acesta, dar m-aș fi înscris și eu cu două glumițe, pe care, firește, dat fiind că, pe lângă, de pildă, vreo editură de prestigiu sau duzină din România, sau chiar și doar revistă literară la care să-mi public măcar o amărâtă de nuvelă, dislocând de-acolo cine știe ce client vechi și verificat al gășt instituției, n-am nicio pilă nici la Hollywood, am să le pun (tot) aici, pe de-a moca, la fel ca pe oricare altă creațiune magistrală de-a mea:

Așadar, trecând în revistă prestațiile actoricești ale anului trecut, prezentatorul ar putea să spună, la un moment dat, ceva de genul: „Excelent rolul făcut de Glenn Close în The Substance. Ar fi meritat pe deplin o nominalizare la Oscar”. După care, în urma protestelor sălii sau ceva: „Cum?! Glenn Close n-a jucat în The Substance?! Aaaa... Era Demi Moore?! Aha. OK, atunci e o nominalizare pe deplin meritată.” (Asta pentru că în scenele în care Demi Moore era îmbătrânită și sluțită semăna izbitor cu Glenn Close... în scenele normale.)

Apoi, tot cam pe același principiu, prezentatorul să facă o remarcă de genul: „Excelentă treaba făcută de cei care s-au ocupat de machiaj în filmul Absolution (unul care, ce-i drept, n-are ce să caute la premiile Oscar – observația mea). Au reușit să-l «îmbătrânească» pe Liam Neeson... cât să pară de vârsta lui reală”.

În fine, de fapt cred că mai aveam una, de departe cea mai tare, mult peste cele de mai sus, dar, din păcate... am uitat-o!”

ANTONESCU CHIAR EL

Deși nu sunt un adept al „repostărilor”, altminteri, înțeleg, foarte la modă pe rețelele de socializare, simt nevoia să prezint aici un text (cu care, însă doar întâmplător, sunt de acord în mare parte) supus cenzurii de tip ceaușist a lui Antonescu (Crin, nu Ion!), care nu doar că l-a șters, fie și prin intermediul unor acoliți mărginiți din stafful său de campanie, de pe pagina sa de Facebook oficială, cu ecuson albastru și toate cele, unde fusese postat drept comentariu la un articol din urmă cu câteva zile, în care candidatul PSD-PNL-UDMR se angaja să nu trimită NICIODATĂ, dacă va deveni președinte, trupe de menținere a păcii în Ucraina, ci l-a și blocat pe autor (!), prilej cu care eu am descoperit personal, fără putință de tăgadă, că pe respectiva pagină de Facebook, Antonescu nu tolerează decât comentariile pupincuriștilor care îl laudă în mod deșănțat și își afirmă dorința nestăvilită de a-l vota la alegerile prezidențiale din luna mai, ștergându-le pe toate celelalte, oricât de puțin critice, astfel încât, de pildă, într-un interval de vreun ceas, în care am urmărit activitatea sa, numărul comentariilor la respectivul articol a coborât vertiginos de la peste 200, la 165, deși doar o mică parte dintre cele șterse, dar pe care am apucat să le văd înainte să dispară, erau propriu-zis injurioase:

 

„Sunteți sigur că nu vă pripiți? Dacă se va face, într-un fel sau altul, pace în Ucraina, iar atât ea, cât și Rusia, dar și partenerii noștri din UE și NATO, plus ONU, Consiliul de Securitate etc. ajung la concluzia că e absolut necesară o asemenea forță de menținere a păcii și vom fi, poate, solicitați în mod expres să participăm și noi la ea cu trupe? O să zicem nu?! Mi s-ar părea absurd. Plus că am mai participat (și participăm, cred) la astfel de acțiuni, de exemplu în Kosovo.

Și apropo de Kosovo, poate că ar trebui ca România, date fiind circumstanțele istorice în care se află, să anunțe ferm, chiar de pe acum, că NU va recunoaște niciun fel de schimbare de frontieră, mai ales în urma unui conflict militar, precum în Ucraina. Iar o asemenea poziție ar trebui să fie menținută chiar și dacă vreun guvern-marionetă de la Kiev ar recunoaște, la un moment dat, o asemenea schimbare, în sensul cedării de teritorii către Rusia. În această idee, poate ar fi util să le amintiți „suveraniștilor” că „sistemul” din România a fost în stare să-și asume faptul că NU recunoaște statul Kosovo, chiar împotriva pozițiilor SUA și celorlalți aliați, câtă vreme asemenea schimbări de frontiere sunt periculoase pentru interesele noastre naționale.”

 

Ca să fiu sincer, după un asemenea episod, adăugat la toate celelalte multe rețineri pe care le am în legătură cu pozițiile mai vechi sau mai noi ale fostului președinte PNL (inclusiv fuziunea cu PD și schimbarea familiei politice europene și, practic, a doctrinei, în timpul mandatului său), îmi este tot mai greu să-mi păstrez din ce în ce mai firava dorință de a vota cu el în mai, așa cum am făcut-o în 2009. 

SCURTĂ POVESTE CU KAGHEBIȘTI

Evident că nu am informații suplimentare care să confirme sau să infirme declarațiile fostului ofițer KGB, sau ceva, conform cărora Donald Trump ar fi fost „format” sau racolat ca potențial agent sovietic încă din anii 80, însă, spre deosebire de ceea ce crede cu tărie fanul numărul unu din România al actualului președinte american, faptul că aceste dezvăluiri au apărut pentru prima oară nu zilele astea, cum lăsau să se înțeleagă publicațiile noastre care abia acum le-au (re)descoperit prin presa internațională, ci în urmă cu hăt, patru ani, reprezintă o circumstanță agravantă, pentru că, de pildă, eu însumi mă gândeam, atunci când le-am auzit, că, după felul cum decurg „negocierile” prin care noua administrație a SUA practic predă Ucraina la cheie (în fine, puțin mototolită după trei ani de război) lui Putin, nu e nicio mare scofală pentru nimeni, inclusiv pentru mine, să-și închipuie un astfel de scenariu ca de film, cu Trump abordat de câțiva kaghebiști și convins să trădeze în schimbul cine știe căror favoruri, așa că părea o chestiune de timp până să apară și vreun pretins martor mai mult sau mai puțin ocular al unei asemenea operațiuni, în schimb, dat fiind că dezvăluirile au apărut în urmă cu patru ani, când comportamentul lui Trump, oricât de... discutabil, nu era nici pe departe la fel de elocvent ca acum, le face cu mult mai credibile, fiind lesne de imaginat și o scenă în care „ciripitorul”, confruntat de reporterul incredul, să spună ceva de genul „ei bine, dacă nu credeți, aveți răbdare și o să vedeți ce o să se întâmple dacă Trump va mai rămâne suficient de mult timp în funcție (sau – la cum au decurs lucrurile – va fi reales – nota mea)”. Iar prezentul nu face decât să pară că-i dă deplină dreptate.

Cât privește raționamentul perfect eronat al amintitului fan numărul 1..., care se arăta din cale-afară de autosatisfăcut de cum a devoalat el manipulările presei autohtone, când, de fapt, n-a făcut decât să-și îngroape și mai adânc idolul, cel puțin în ochii mei, nu e nici pe departe prima sau măcar doar a opt sute nouăzeci și șaptea oară, ori – sunt sigur – ultima când asist la o asemenea eroare de judecată monumentală din partea lui.

DEMENȚIAL

Pentru că am avut dintotdeauna o adevărată obsesie (poate de natură ușor patologică și ea, de ce să nu recunosc sau măcar mă întreb?) în legătură cu schizoidia evidentă manifestată de majoritatea covârșitoare a persoanelor publice și în special a politicienilor, care susțin adesea, în același timp, două lucruri perfect diametral opuse, iar pe de altă parte, am simțit adesea o frustrare colosală că nu se găsește nimeni, mai cu seamă din presă, care să pună măcar întrebările corecte care ar putea să scoată la iveală această duplicitate, am să (îmi) pun eu două dintre ele, în tot atâtea chestiuni de actualitate imediată.

Mai întâi, aș fi vrut să-l aud pe președintele american Donald Trump cum explică faptul că, deși e convins că va aduce cât de curând, poate în doar câteva săptămâni, dacă nu chiar pacea planetară, măcar cea din Ucraina, îi somează, pe de altă parte, pe membrii (europeni ai) NATO să-și sporească exponențial cheltuielile militare, în condițiile în care oricum alt inamic vădit al alianței, cel puțin pe bătrânul continent, nu există în afară de Rusia aceea cu care domnia sa tocmai e pe cale să încheie tratate dintre cele mai mărețe și, desigur, pacifiste. Adicătelea trebuie să înțelegem că domnul Trump oprește războiul din Ucraina doar ca să-i ofere posibilitatea lui Putin să deschidă un front nou, împotriva Europei? Și asta cu toate că pretinde, la fiecare trei minute din fiecare discurs, că primul n-ar fi izbucnit niciodată dacă ar fi fost el în funcție la Casa Albă! Or, acum pare să se teamă că și cu el în mandat Europa e în mare pericol de a fi atacată, astfel încât trebuie să se înarmeze până-n dinți. Zău că nu înțeleg I-logica.

Cealaltă chestiune similară este legată de cetățeanul Kremlin Georgescu (prea e potrivită porecla ca să mai revin la prenumele lui original, unul prea frumos pentru un asemenea personaj odios), care, pe de-o parte, s-a arătat în nenumărate rânduri un mare fan al mareșalului Ion Antonescu, iar pe de alta, unul cel puțin la fel de devotat, cu declarații și gesturi pe măsură, al Rusiei, asta în condițiile în care principalul titlu de glorie al mareșalului, dacă ar fi să fie unul, este că s-a aliat (și a mers până-n pânzele albe) cu Hitler... împotriva Rusiei. Cu alte cuvinte, ori Antonescu a fost, până la urmă, cum a cam și stabilit istoria, un dobitoc dement (și) trădător al intereselor naționale, ori Rusia a fost de multă vreme (și n-are de ce să nu mai fie) inamicul numărul unu al României. Cum, de fapt, practic ambele sunt valabile, e o dovadă cu atât mai peremptorie că Georgescu e total pe lângă rațiune și realitate.